Urmareste-ne colectiile de fotografii pe:
INSTAGRAM: https://www.instagram.com/dana.onmyway/
FACEBOOK: https://www.facebook.com/dana.onmyway/
Acum cativa ani am avut ocazia sa trec noaptea, cu masina, prin chei. Era o noapte superba cu luna plina, dar pentru ca aventura e memorabila, va invit sa cititi in pagina alaturata, descrierea amanuntita a traversarii nocturne a unui loc atat de palpitant.
Se intuneca de-a binelea. O anxietate stranie ma incearca atunci când vad primele stânci profilate in lumina farurilor. N-am mai trecut niciodata noaptea prin Cheile Bicazului…
Senzatia de anxietate e din ce in ce mai puternica atunci când soseaua se ingusteaza tot mai mult si, din partea opusa, ma orbesc farurile celorlalte masini. Din linia de lumina nu pot observa inca grandoarea locurilor prin care am trecut de atâtea ori in timpul zilei, pe lumina.
Trecem pe sub stânca, pe soseaua serpuind când la stânga când la dreapta, aproape razant pe sub peretele de roca ce adaposteste drumul. Intunericul pare perfect aici, la baza muntelui ce se ridica vertical deasupra capetelor noastre. Nimic nu se vede in afara drumului luminat de farurile masinii. Pare sinistru. Roca in toate directiile.
Deodata peisajul se largeste. Se observa muntii pâna sus, la creste, si un colt de cer isi face aparitia deasupra stâncilor. Stupoare! Pâna acum nu observasem minunea de deasupra stâncilor. Luna! E o noapte cu luna plina, intr-un final de octombrie. E prima oara din acest mijloc de toamna când cerul e complet senin, fara urma de nori, si stelele se vad chiar si din mersul masinii. Pe lateralele drumului, pe iarba uscata si pe parapetii de piatra de pe malul pârâului, se vede zapada proaspat cazuta, incât mai ca ne vine sa oprim masina si sa probam prima nea intr-o bataie sub clar de luna. E prima zapada pe anul acesta. In Chei, ca si pe Ceahlau, iarna vine mai devreme…
Cunoastem pe de rost forma stâncilor parca dintotdeauna. Cunoastem pâna si numarul serpentinelor pâna in vârf. Cheile fac parte din trecutul nostru, al celor care traim in apropiere. O viata de om fara o calatorie prin Cheile Bicazului n-ar insemna nimic. Aici parca treci prin istoria planetei, iar când stii cât de mic e pârâiasul de pe dreapta soselei, nu-ti vine a crede ca el a creat ceea ce acum ne taie noua rasuflarea: cheile Bicazului.
Ajungem la faimoasele serpentine din chei. Masina se muleaza perfect pe curbele ce ar parea periculoase pentru un sofer incepator. Trei intoarceri aproape pe loc, pentru a urca un versant al muntelui, de unde vezi intreaga maretie a muntilor Suhard. Câte legende s-or fi spus prin zonele acestea? Cândva, in copilarie, vedeam alpinistii temerari escaladând peretii verticali. Ma fascina sa descopar, din când in când, câte un punct rosu pierdut printre stânci si sa aflu – atunci pentru prima oara – cine sunt oamenii aceia temerari, alpinistii. Cheile Bicazului sunt unul din raiurile alpisinistilor. In trecerile mele anterioare prin chei, am mai vazut inca piloanele ce marcheaza traseele arhi-cunoscute de specialistii cataratori, dar nu-mi venea a crede ca pe acolo pot trece totusi oameni.
Serpentinele celebre se termina, spre insatisfactia celui de la volan, incântat la culme de usurinta cu care masina se adapteaza pe curbele strânse ale soselei. Isi lauda masina, pentru performanta, si asteapta cu nerabdare urmatoarea portie de curbe, spre groaza partenerilor de drum, pentru ca imaginea care ti se arata in spatele masinii, sus, din capatul serpentinelor, este uluitoare, ca o prapastie din care tocmai am scapat.
Casutele de lemn ale artizanilor care vând suveniruri din lemn si ceramica sunt inchise, dar nu de multa vreme. Stiu ca stau acolo pana in amurg. Abia dupa ce intunericul domneste complet peste chei, ei isi inchid pravaliile si se retrag la ei acasa. Sunt veniti din satele marginase, fie din Neamt, fie din Harghita, pentru ca aici româna si maghiara sunt limbile de stat. De obicei, autocarele opresc in parcare, iar artizanii au vânzare masiva printre excursionistii popositi. Pe lânga vechile kitschuri artizanale, acum au apărut si noutatile vremurilor moderne, incât de aici poti duce cadou celor dragi ramasi acasa nu numai scrumiere din ceramica neagra sau lut cafeniu, linguri din lemn, masti populare, palarii de paie sau din iasca, creioane sculptate, ci si brelocuri cu poze de vedete, tablouri din sticla, cu nisip colorat ce formeaza peisaje extratereste, clepsidre care masoara timpul din zece in zece minute sau suveniruri cu subintelesuri erotice ce fac deliciul tinerilor, ba chiar si al copiilor vizitatori. Dar acum comertul doarme, si trecem mai departe, pentru ca fara tarabele arhi-incarcate de obiecte pitoresti, parcarile nu au nici un farmec si sunt lipsite de viata. Vom opri la lac, ne spunem, si masina inainteaua printre stânci.
Drumul serpuieste printre peretii de stânca pâna ajungem la faimosul tunel ce stârnea imaginatia copilariei noastre. Alaturi de intrarea in vechiul tunel se vede gura imensa a noului tunel, inca neterminat, la care pare sa nu se mai lucreze. In cele câteva secunde in care masina traverseaza tunelul ai timp sa-ti inchipui orice, de la cele mai sinistre scenarii de filme de groaza, pâna la cele mai cumplite dezastre naturale care te-ar putea surprinde sub muntele de deasupra. Dar rasufli usurat când vezi din nou cerul deasupra capului si crestele muntilor la locul lor
De obicei, ne place sa traversam cheile pe jos, spre disperarea soferului care ne aducea pâna aici. El era singurul care trebuia sa ramâna fidel vehiculului pe care il conducea, pentru a nu se bucura niciodata de drumul parcurs pe jos in susul sau in josul pârâului Bicaz. De data aceasta renuntam – din cauza intunericului, a orei târzii si a frigului – la calatoria pe propriile picioare, ajungând doar sa rememoram excursii mai vechi prin chei, facute la diverse vârste ale copilariei noastre. Cândva, ne amintim noi, sus, pe creasta care domina peisajul, in anii de dinainte erau montate niste stele imense, rosii, simbol al victoriei comunismului. De câtiva ani, stelele au fost date jos si inlocuite de o cruce de lemn, vizibila din departare. Dar nu poti sa nu te intrebi cum au fost ele, cândva, urcate de alpinisti, la o inaltime atât de mare, si având o greutate, cu siguranta, impresionanta. Un simbol hulit al trecutului a fost, asadar, inlocuit cu un simbol al altor vremuri. Când eram copil, eram mereu impresionata când vedeam intr-un vârf de munte cruci amintind de accidentele ce au avut loc in chei. Acum, crucea imensa din lemn tine loc de monument pentru toti alpinistii pierduti pe stâncile ametitoare.
Nu putem rezista tentatiei si oprim masina pe marginea pârâului. E frig, dar ne oprim sa ascultam pârâul pentru câteva secunde. Vuietul umple linistea muntilor si a noptii cu un tumult de ape rascolite printre pietre. In rest tacere deplina.
Ne continuam ascensiunea zgribuliti in masina. Stâncile se raresc. Iesim din chei. Vedem luminile statiunii Lacu Rosu. E week-end, aici cu siguranta lumea se distreaza. Luminile colorate din preajma hotelurilor si caselor de vacanta tradeaza aglomeratia dinauntru. Dar noi trecem mai departe, cu destinatia “lac”.
Suntem la altitudinea de 980 de metri. Presiunea deja apasa in timpane. Urcusul cu masina e rapid si simti deja efectul. In lumina lunii, lacul clipoceste calm. Se vad doar “soldatii” din lemn care strapung luciul apei. Sunt ramasitele trunchiurilor de copaci care amintesc de padurea inecata de ape. Suprafata lacului se intinde intre crestele muntilor, inecând copacii din secolul trecut, morti in navala apelor oprite de stânci. Lacu Rosu s-a nascut din tumultul pamântului la intâlnirea cu apele, o alunecare de teren din anul 1837 pravalind stâncile peste apa.
Ne luam ramas bun de la undele intunecate si linistite ale lacului si de la trunchiurile sfasiate de ani si ne continuam drumul pe soseaua catre Gheorghieni, capatul calatoriei noastre nocturne. Am lasat stâncile in urma, acum ne afundam in padure. Luna se iveste din când in când printre brazi, atunci când ajungem in vârful unui deal, apoi dispare iar, oferindu-ne un spectacol feeric ce ne inspira adevarate concursuri de poezie. Punem, in joaca, rimele la incercare pe tema lunii aparute deasupra padurii. “Rasare luna peste deal…” si imaginatia noastre atinge cele mai absurde combinatii nicidecum poetice, dar care aprinde spiritele celor din masina.
Se pare ca am ajuns in vârful pasului Bicaz, la altitudinea de 1252 de metri. Undeva in vale se zaresc luminele orasului catre care ne indreptam. Dar brusc, in fata farurilor zarim surpriza calatoriei noastre. In mijlocul soselei troneaza un cerb tânar, surprins de luminile neasteptate ale masinii. Se opreste o clipa, priveste speriat la noi. Incetinim, reducem luminile pentru a ne bucura macar o clipa in plus de frumusetea animalului. Dar la fel de brusc pe cât a aparut, cerbul tâsneste inapoi in padure, urcând in forta versantul, pâna se face nevăzut printre copaci. E primul cerb pe care l-am vazut in Cheile Bicazului, dar este si prima calatorie nocturna pe care am facut-o vreodata pe acest traseu, cu siguranta memorabila!
Calatoria inapoi, pe acelasi traseu, dar la ora si mai inaintata, e mult mai linistita. Suntem tentati, la un moment dat, sa inaintam cu farurile stinse. Luna lumineaza puternic, acoperind totul intr-un albastriu de amurg târziu. Dupa câteva clipe, ochii se obisnuiesc cu lumina si pot inainta pe soseaua serpuita. Dar alte faruri zarite undeva departe ne obliga sa aprindem din nou luminile pentru a ne face simtita prezenta in traficul mult scazut la aceasta ora aproape de miezul noptii. Luna e acoperita vag de un sirag de nori, atât cât sa-i arate chipul si mai misterios.
Acum, la aceasta ora, cheile sunt pustii. Rar mai vezi câte o masina traversându-le, ca si noi, in miez de noapte. Totul e superb, iar sentimentul ca esti stapân peste chei te face si mai puternic, incât ai putea sa o iei de la capat, pe jos, pana la lac. Frigul sau intunericul nu ar mai avea nici o putere. Doar stânca te atrage…
Autor: Dana
Urmareste-ne colectiile de fotografii pe:
INSTAGRAM: https://www.instagram.com/dana.onmyway/
FACEBOOK: https://www.facebook.com/dana.onmyway/
